Exista unele aspecte pe care le neglijam in viata de zi cu zi. Un bun exemplu ar fi masa in familie. Nu mai mancam impreuna, nu mai punem tara la cale impreuna, suntem "verri bizi". Fiecare cu masa lui, prietenii lui, preocuparile lui. Avem un program incarcat. Iar de aci, potopul. Daca ma gandesc bine, nici de prieteni nu mai avem timp. Si totusi cui povestim ce ni se intampla zilnic? Cu cine impartim hobby-urile, bucuriile, placerile vietii? Cine te intreaba daca ai vise sau nu, cine e preocupat daca esti fericit sau nu, cine si cand?
E un mic amanunt, o nebunie ce am simtit-o in Norway.
Exista senzatia ciudata la revenirea in tara ca suntem niste omuleti tristi. Ne imbracam in culori inchise, ne plimbam crispati pe strada, suntem extrem de grabiti, suparati. Mai mult decat atat, in goana dupa moda trendi-frendi, ne construim case mamut, prea mari pentru a fi calde, ni le mobilam in culori inchise, de parca in pesteri ne-am dori sa locuim. Si totusi, unde ne e cheful de viata?
In taramurile cunoscute drept reci, treaba sta altfel. Casutele sunt de obicei mici, din lemn, in culori deschise, albe sau maronii, uneori albastre sau rosii. In interior, de cele mai multe ori sunt mobilate in alb iar pardoseala e incalzita. La ferestre strajuiesc orhidee sau lumanari iar la intrare nu lipsesc cutiile postale. Aci voiam sa ajung. Yep, nebunia chefului de viata mi-a rasarit in plimbarile lungi pe strazile Stordului. Fie la usi, fie la marginea drumului, toti locuitorii insulei detin cutii postale extrem de spectaculoase. Unii isi deseneaza casuta pe ele, altii scene din povesti, altii isi personalizeaza cutia cu flori, animale...semn ca traiesc...semn ca exista pofta de viata.
Probabil e un subiect caraghios sa vorbesti de cum ar trebui sa-ti decorezi cutiile postale cand n-ai timp sa iei masa cu cei dragi.
Insa consider ca e mult mai caraghios sa uiti ca esti viu si sa traiesti ca atare.
Exista senzatia ciudata la revenirea in tara ca suntem niste omuleti tristi. Ne imbracam in culori inchise, ne plimbam crispati pe strada, suntem extrem de grabiti, suparati. Mai mult decat atat, in goana dupa moda trendi-frendi, ne construim case mamut, prea mari pentru a fi calde, ni le mobilam in culori inchise, de parca in pesteri ne-am dori sa locuim. Si totusi, unde ne e cheful de viata?
In taramurile cunoscute drept reci, treaba sta altfel. Casutele sunt de obicei mici, din lemn, in culori deschise, albe sau maronii, uneori albastre sau rosii. In interior, de cele mai multe ori sunt mobilate in alb iar pardoseala e incalzita. La ferestre strajuiesc orhidee sau lumanari iar la intrare nu lipsesc cutiile postale. Aci voiam sa ajung. Yep, nebunia chefului de viata mi-a rasarit in plimbarile lungi pe strazile Stordului. Fie la usi, fie la marginea drumului, toti locuitorii insulei detin cutii postale extrem de spectaculoase. Unii isi deseneaza casuta pe ele, altii scene din povesti, altii isi personalizeaza cutia cu flori, animale...semn ca traiesc...semn ca exista pofta de viata.
Probabil e un subiect caraghios sa vorbesti de cum ar trebui sa-ti decorezi cutiile postale cand n-ai timp sa iei masa cu cei dragi.
Insa consider ca e mult mai caraghios sa uiti ca esti viu si sa traiesti ca atare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu